Oaia neagră. Outsider. Un Winnetou al lumii moderne (cu deosebire că pe mine nu mă fugăresc feţele-palide prin pampas ). Un… un Gulliver în Ţara Uriaşilor. Asta ultima e cea mai potrivită.
NB: Ăsta nu e un post de jale, da? Bueno. Să purcedem aşadar :-D
Prima zi de şcoală. Voi începe cu concluzia. După o justific. Deci şi prin urmare, concluzia este că trebuie să mă fac şoarece de bibliotecă. Şi asta cât mai urgent! Pe de-o parte, pt. că uneori mi se întâmplă să vreau să spun ceva şi nu pot. Nu am învăţat germană de la 2 ani, nu îmi pică instant cuvintele, uneori îmi e greu să exprim ceea ce vreau să spun. Nu-mi aduc aminte un cuvânt şi atunci mai bine tac. Şi mă gândesc “Doamne, să nu mă pună pe mine să vorbesc.” Şi asta nu e bine. Nununu. Şi iarăşi nu. De 3 ori “nu”. Şi mi se mai pare că toţi vorbesc germană aşaaaaaaaaaaaa de bine faţă de mine, de parcă aş fi codaşul de la oraş (zicala era: decât codaş la oraş, mai bine fruntaş la sat). Ca să nu mai spun că azi, când m-a pus să mă prezint la unul din cursuri, simţeam cum îmi iau foc urechile. Nu aveam oglindă să mă văd, dar precis eram mai ceva ca un rac fiert la faţă.
Dar deh. Am găsit ce-am căutat. Şi ce dacă îmi spun colegele de apartament că: “Vai ce bine vorbeşti germană! Unde ai invăţat aşa bine?”. Şi ce dacă îmi spune directorul catedrei de romanistică: “Ce bine vorbeşti germană, felicitări!”. Şi ce dacă îmi spune oricine cât de bine ştiu germană. Atâta timp cât eu nu cred lucrul ăsta, atâta timp cât eu trăiesc cu impresia că ei sunt zeii şi eu muritorul de rând (care mai şi vine din Europa de Sud-est), poa’ să-mi spună şi Sfântul Duh că ce bine vorbesc germană, că eu tot nu pot crede. Eu mă compar cu ceilalţi (la nivel de cunoştinţe) şi în comparaţie cu ei EU NU ŞTIU!
Pe de altă parte, fi-r-ar să fie, de ce a trebuit totdeauna să am profi alcoolici la istorie? Nu că ar fi vina lor că nu am învăţat eu istoria la timpul ei, dar totuşi! Acum trebuie să recuperez toţi anii ăia în care nu am învăţat istorie. Istoria implică politică, politica geografie şi tot aşa. Hai că la geografie mă mai descurc. E singura cunoscută din toată ecuaţia asta (în rest) plină de necunoscute.
Ştii, era o legendă pe care mi-a spus-o tata mai demult. Cică nişte albi se duc undeva în Pădurile Americii Latine (să zicem). Ei bine, albii ăştia erau tot timpul pe fugă, tot timpul voiau să vadă, să descopere, nu aveau linişte o clipă, dacă s-ar fi putut nici n-ar fi făcut popas. Bineînţeles, aveau şi ghizi indigeni cu ei. În mod ciudat însă (şi enervant în acelaşi timp pt. europeni), ghizii rămâneau mai mereu în urmă. Azi aşa, mâine aşa, până când unul dintre albi s-a săturat să meargă în ritmul acesta. Aşa că l-a întrebat pe unul dintre ghizi ce se întâmplă. Răspunsul?! “Noi nu ne grăbim pentru că aşteptăm să ne prindă şi sufletele din urmă”.
Ei bine, cam aşa sunt eu. De când am venit, nu am o clipă linişte. Nu am o clipă pentru mine. Şi pare-se că luminiţa de la capătul tunelului zăboveşte să apară. Urmează timpuri grele :-D. Şi asta pt. că trebuie să îngraş şoarecele de bibliotecă, căci are stomacul lipit de spate! Tschüss, meine Lieben!
P.S.: Uite ce înseamnă să fii cu adevărat bun la ceva.
