de Andreea Caprescu

Pe el, vântul.

Sfârşitul ultimului an de facultate. Într-un fel, te bucuri că termini, într-altul ştii că o să le duci lipsa. Colegilor cu care mergeai în pauză la o ţigare sau până la colţ să vă luaţi de mâncare. Sălii de clasă unde iarna ţi-era frig că nu mergea instalaţia de încălzire. Orelor care păreau fără sfârşit. Examenelor pentru care nu aveai niciun chef să înveţi. Holului mare… Doar de secretare nu-ţi va fi dor, asta-i clar.

Oricum, la sfârşit, că vrei, că nu vrei, accepţi să faci poze pentru albumul de absolvire.

“Noi nu inchiriem doar robele, tocile si esarfele, noi organizam evenimentul de absolvire in toate detaliile lui.
Noi stim de ce aveti nevoie pentru ca noi participam la emotia voastra, pentru ca fiecare festivitate de absolvire ne da puterea de a merge mai departe.”Curs de absolvire” sau “robe” reprezinta niste cuvinte pline de inteles pentru cei care stiu despre ce este vorba.”

Dragii mei, feriţi-vă de firma asta ca dracul de tămâie. Sunt de o neseriozitate tipic românească. Pozele de la absolvire nu le avem nici până azi, dar banii au ştiut să îi ia. Marius Ionescu cu nr. de telefon 0722228577, este un “ceva” de nedescris (mă abţin de la injurii, dar cine mă cunoaşte îmi citeşte gândurile). De doi ani de zile sun, nimic. Deşi normal ar fi fost să ne sune ei pe noi să aflăm când să mergem să ne luăm odraslele develepate sau puse pe-un CD, DVD, mama lui de DVD. De când sunt plecată din ţară, îl sun. În 2009 nu mai ştiu ce scuze avea. Sun prin vară-toamnă 2010, dânsul (adică Marius Ionescu) era prin Turcia. Februarie 2011 – chipurile are piciorul rupt şi e-n spital. Martie-aprilie 2011 – e plecat în expediţie în Austria. Sau Israel. Sau, din partea mea, s-ar putea duce şi pe Lună, atâta timp cât îşi face treaba cu seriozitate.

Dar nu. De ce să caute nişte poze de acum 2 ani de zile?! Hai, don’şoară, că asta-i culmea. Îi zic de citaţie, nu se-ngrijorează. Cheamă-mă la proces, ce. Probabil e obişnuit cu d-alde d-astea. Procese, citaţii, alea-alea. Fac parte din rutină. Ca şi excursiile, bag seama. Excursiile pe banii clienţilor prostiţi aşa, ca mine.

De cine să vă feriţi? DE EI!

Inabordabil, inaccesibil, intangibil? Nu. Să fie tăcerea, oare, un răspuns? Nu. Să fie doar incapacitatea cuiva de reacţie într-un moment dat, cum spunea Coelho? Nici atât. Îţi spun eu ce e – laşitate. Frica de responsabilitate. Teama de a nu alege ceva greşit. Un “nu ştiu” senin spune însă atât de puţin! Da, şi? Se joacă, aleargă. De la o variantă la alta. Unele rămân în urmă. Altele sunt uitate. Unele se amestecă între ele. Altele se împrăştie ca potârnichile lăsând urme de paşi reci pe sufletul cald. Dar ştie că, dacă o fi să reînvie una din ele, “nu ştiul” său i-a lăsat portiţa deschisă. Nu-i nici alb, nu-i nici negru. Du-te-n colo, vino-n-coace, lasă-mă şi nu-mi da pace. Capitole neîncheiate, vorbe nespuse, gânduri nenăscute. Suflete chinuite. Pentru el, niciunul nu contează. Din neştiinţă sau din neputinţă? N-aş putea să-ţi spun. Na, că-i contagioasă. Dar întreabă-l. Poate între timp în loc de clasicul “nu ştiu” îţi trânteşte un “habar nu am”. Măcar de palma asta te-ar trezi la realitate. Când îţi dai seama că nu-i nici măcar o palmă. Poate doar… o vagă adiere. Nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic, nu ai nimic. Ajungi chiar să îţi doreşti să ţi se fi întâmplat ceva, să ştii de-acum încotro? Stânga, dreapta, înainte? Orbecăi şi ţi se pare că-i cel mai rău coşmar din care nu te mai poţi trezi. Încerci să scapi de incertitudinea care te trage ca un ghiul spre adâncime… Dacă oi reuşi…?

P-asta s-o ţineţi bine minte de la mine: cu oamenii pasivi nu-i de şagă. Şi eu care până deunăzi credeam că minciuna-i boală grea.

Klaus Heitmann