Bucuria absolvirii

Nu mai pot de indignare şi trebuie să scriu. Să ştiţi şi voi, măcar să vă feriţi.

Sfârşitul ultimului an de facultate. Într-un fel, te bucuri că termini, într-altul ştii că o să le duci lipsa. Colegilor cu care mergeai în pauză la o ţigare sau până la colţ să vă luaţi de mâncare. Sălii de clasă unde iarna ţi-era frig că nu mergea instalaţia de încălzire. Orelor care păreau fără sfârşit. Examenelor pentru care nu aveai niciun chef să înveţi. Holului mare… Doar de secretare nu-ţi va fi dor, asta-i clar.

Oricum, la sfârşit, că vrei, că nu vrei, accepţi să faci poze pentru albumul de absolvire.

“Noi nu inchiriem doar robele, tocile si esarfele, noi organizam evenimentul de absolvire in toate detaliile lui.
Noi stim de ce aveti nevoie pentru ca noi participam la emotia voastra, pentru ca fiecare festivitate de absolvire ne da puterea de a merge mai departe.”Curs de absolvire” sau “robe” reprezinta niste cuvinte pline de inteles pentru cei care stiu despre ce este vorba.”

Dragii mei, feriţi-vă de firma asta ca dracul de tămâie. Sunt de o neseriozitate tipic românească. Pozele de la absolvire nu le avem nici până azi, dar banii au ştiut să îi ia. Marius Ionescu cu nr. de telefon 0722228577, este un “ceva” de nedescris (mă abţin de la injurii, dar cine mă cunoaşte îmi citeşte gândurile). De doi ani de zile sun, nimic. Deşi normal ar fi fost să ne sune ei pe noi să aflăm când să mergem să ne luăm odraslele develepate sau puse pe-un CD, DVD, mama lui de DVD. De când sunt plecată din ţară, îl sun. În 2009 nu mai ştiu ce scuze avea. Sun prin vară-toamnă 2010, dânsul (adică Marius Ionescu) era prin Turcia. Februarie 2011 – chipurile are piciorul rupt şi e-n spital. Martie-aprilie 2011 – e plecat în expediţie în Austria. Sau Israel. Sau, din partea mea, s-ar putea duce şi pe Lună, atâta timp cât îşi face treaba cu seriozitate.

Dar nu. De ce să caute nişte poze de acum 2 ani de zile?! Hai, don’şoară, că asta-i culmea. Îi zic de citaţie, nu se-ngrijorează. Cheamă-mă la proces, ce. Probabil e obişnuit cu d-alde d-astea. Procese, citaţii, alea-alea. Fac parte din rutină. Ca şi excursiile, bag seama. Excursiile pe banii clienţilor prostiţi aşa, ca mine.

De cine să vă feriţi? DE EI!

Advertisements

Mai pasiv ca diateza pasivă.

Îl întrebi ce vrea, dar nu-ţi spune. Preferă să facă pe misteriosul.  Pentru el, e mai bine aşa. Să dea impresia de inabordabil, inaccesibil, intangibil. Dacă s-ar face o analiză statistică a vocabularului, s-ar constata că mai bine de 90% dintre răspunsurile lui sunt: “Nu ştiu”, “poate”, “să vedem”, “să lăsăm timpul să decidă”. Poţi să vorbeşti frumos, poţi să vorbeşti urât. Poţi să ai răbdare făcând zeci de kilometri plimbându-te prin casă de nerăbdare. Poţi să te şi superi, poţi să strigi, la el, la tine, în tine. Poţi să uiţi cine eşti sau de ce eşti. Nimic nu are rost. Şi nimic nu dă rezultate. “Nu ştiul” său începe să te zgârie pe creieri şi să te scoată din minţi. Şi atunci îţi dai seama cât de infinit mai rea este incertitudinea decât orice altceva.

Inabordabil, inaccesibil, intangibil? Nu. Să fie tăcerea, oare, un răspuns? Nu. Să fie doar incapacitatea cuiva de reacţie într-un moment dat, cum spunea Coelho? Nici atât. Îţi spun eu ce e – laşitate. Frica de responsabilitate. Teama de a nu alege ceva greşit. Un “nu ştiu” senin spune însă atât de puţin! Da, şi? Se joacă, aleargă. De la o variantă la alta. Unele rămân în urmă. Altele sunt uitate. Unele se amestecă între ele. Altele se împrăştie ca potârnichile lăsând urme de paşi reci pe sufletul cald. Dar ştie că, dacă o fi să reînvie una din ele, “nu ştiul” său i-a lăsat portiţa deschisă. Nu-i nici alb, nu-i nici negru. Du-te-n colo, vino-n-coace, lasă-mă şi nu-mi da pace. Capitole neîncheiate, vorbe nespuse, gânduri nenăscute. Suflete chinuite. Pentru el, niciunul nu contează. Din neştiinţă sau din neputinţă? N-aş putea să-ţi spun. Na, că-i contagioasă. Dar întreabă-l. Poate între timp în loc de clasicul “nu ştiu” îţi trânteşte un “habar nu am”. Măcar de palma asta te-ar trezi la realitate. Când îţi dai seama că nu-i nici măcar o palmă. Poate doar… o vagă adiere. Nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic, nu ai nimic. Ajungi chiar să îţi doreşti să ţi se fi întâmplat ceva, să ştii de-acum încotro? Stânga, dreapta, înainte? Orbecăi şi ţi se pare că-i cel mai rău coşmar din care nu te mai poţi trezi. Încerci să scapi de incertitudinea care te trage ca un ghiul spre adâncime… Dacă oi reuşi…?

P-asta s-o ţineţi bine minte de la mine: cu oamenii pasivi nu-i de şagă. Şi eu care până deunăzi credeam că minciuna-i boală grea.

De dor.

“Eine sehr beredte Szene kann man miterleben, wenn man seine Schritte zur Paketabteilung des Hauptbahnhofs in Sofia, Belgrad, Bukarest, Tirana oder irgendeiner anderen Stadt in südöstlichen Europa lenkt. Dort sieht man gewöhnlich lange Schlangen von Bürgern und Bürgerinnen, die auf ihre Pakete aus dem Dorf warten; es gibt jede Menge und jede Art von solchen Paketen – Bretterkisten, Säcke, Schachteln, Fässer und Bündel. Werden die Kirschen reif, werden sie umgehend in Körbe verpackt und an den Verwandten in die Stadt geschickt. In der Kirschenzeit reicht die ganze Paketabteilung nach Kirschen. Es wird so sein wie in jeder Saison: Danach werden die Tomaten und Zucchini kommen, dann Paprika, Pfirsiche, Äpfel; um Weihnachten werden die Schweine geschlachtet und auch der Wein wird dann in Fässern kommen. Das Dorf fährt in die Stadt, Paket um Paket; es ist ein Weg, auf dem die Menschen mit großen Taschen reisen.”

Klaus Heitmann

Despre “a trai”

Fratilor & surorilor, Facebook e un site de socializare. Nu e Twitter. Asa ca nu ma intereseaza ca-n clipa asta-ti bei cafeaua cu lapte, caramel sau scortisoara cu cea mai buna prietena in oras la o terasa la soare jumatate acoperita de umbra (tu stai …la soare, ea la umbra), nici ca esti blocat/a in trafic, nici ca esti pe munte sau la mare sau in avion spre o noua destinatie exotica si tocmai ai vazut un nor in forma de inima (oo, ce romantic), nici ca esti la masaj, la sauna sau la piscina, nici ca esti in club si atmosfera e super-mega-giga-cool, nici ca tocmai te-a stropit din cap pana-n picioare nesimtitul care conducea prea repede (inainte de-a te curata de noroi oricum ai grija sa publici aceasta stire incendiara si strigatoare la cer pe Wall-ul tau prin telefonul smecher Blackberry sau-alt-telefon-cel-putin-la-fel-de-smecher), nu ma intereseaza ca esti racit/a si stai in pat si te uiti la degetul mic de la piciorul stang, nici ca abia te-ai trezit sau abia te culci, nici ca iar ai intarziat la cursuri sau servici, nici ca adineauri ai terminat de dat cu aspiratorul sau alt joc Playstation, nici ca acum ai intrat pe usa de la film de la Mall, nici ca-ti sorbi cocktail-ul cu un pai mov si nici ca esti la o petrecere si faci karaoke cu heliu. Bine ca nu scrii si dupa ce tragi apa sau in timp ce o faci (tragi apa, nu altceva). Nu ma intereseaza. Nici pe mine, nici pe multi altii. Iar cei pe care-i intereseaza, sunt la fel ca tine: nu au o viata. E o vorba: “Get a life!”. Una reala, da. Mai stii ce-i aia? Hai, posteaza repede pe Facebook. Stiu ca poti. Sa arati cat esti de instant/a.